Ga?sind pa?ma?ntul sub picioare

Дельсат Владарг

* * *

Un medic neobisnuit a intrat intr-o sectie obisnuita. Nu purta haine albe, ci unele de un albastru moale, ceea ce il facea sa para neobisnuit. Doctorul s-a uitat la instrumente, a ajustat ceva in perfuzie si abia apoi mi-a luminat ochii cu o lanterna. Probabil ca voia sa vada daca reactionam la lumina. Am inchis ochii, el a zambit si a inceput sa vorbeasca cu mine. Mai tarziu mi-am dat seama ca vorbeam in germana, dar in acel moment am fost surprinsa de numele pe care mi l-a dat. Exact ca in carte!

– Frau 1 Schmidt, i-ati speriat pe toti. Doctorul m-a privit cu atentie, astfel incat mintea mea s-a umplut de tot felul de ganduri. Ma intelegeti?

– Inteleg, am dat din cap, gemand incet. In momentul acela, ma dureau articulatiile, nu degetele, dar parca ma durea totul. Si… Nu aveam nicio idee despre ce se intampla cu Frau Schmidt. Habar n-aveam cum o chema. Cum ma cheama?

– Te numesti Gabriella, a suspinat doctorul, mangaindu-mi brusc capul.

1

Termenul

«Fraulein» este considerat invechit si nu mai este utilizat. (Aici si mai departe: nota autorului).

A fost atat de bun incat am cerut mai mult. Nu stiam ce se intampla cu mine. Totul era atat de ciudat…

– Nu va temeti de starea dumneavoastra. Pierderea memoriei este posibila dupa o experienta de moarte apropiata. Vestea buna este ca cicatricea nu va fi deloc vizibila.

Intr-un fel, mi s-a parut ca aceste cuvinte aveau un inteles ascuns, dar, desigur, le-am inteles in felul meu.

– Multumesc, domnule doctor, i-am multumit pentru ca am vrut sa fiu politicoasa.

Vestile despre cicatrice au fost foarte bune. A insemnat ca cel putin nu voi mai fi distins. M-am intrebat daca Willy Schmidt era fratele meu. Nu avea o sora in carte. Probabil de aceea nu are: Sunt mort…

– Doctorul plecase intr-o calatorie de afaceri, iar eu nu ma puteam opri sa nu ma gandesc la ceea ce ma astepta. Nu-mi venea sa cred ca eram sanatoasa, iar mainile si picioarele mele sugerau acelasi lucru. Si daca in acel orfelinat eram tratata la fel ca in carte, asta insemna… Insemna ca m-ar fi batut si ca as fi intrat in academie! Copiii sunt batuti in scolile germane. Stiam asta, dar nu-mi aminteam cand, dar profesoara noastra ne spunea adesea ca i-ar placea sa… «Deci, mi-am spus, la scoala poti primi si ceva care te ajuta sa respiri mai bine. Si mai tarziu, si la academie, presupun?». Viata nu mai parea atat de terifianta, pentru ca, inainte, nimeni nu ma dorea doar pe mine, dar acum, cel putin, eram urata (ma rog, daca eram in carte), iar asta e deja un sentiment.

Stateam intins acolo si ma gandeam ca poate Mariana a murit. Ea a murit. Dar nu puteam sa inteleg de ce eu eram inca cea care suferea. M-am gandit ca poate era doar iadul. Ma imbolnavisem cand eram Mariana si le facusem rau mamei si tatalui meu, asa ca fusesem pedepsita pentru asta, iar acum sufeream din nou. Si in fata mea se afla o academie infricosatoare. E magica, dar e foarte infricosatoare pentru ca sunt multe scari. Iar scarile te pot rani. Poate ca as fi ucis si acolo. Adica, au vrut s-o faca in carte, dar baiatul asta, Willy, a vrut sa traiasca, si eu… Si nu a trebuit sa o fac. Ma intrebam cati ani aveam si cum aratam. Nu putea fi Mariana, nu-i asa?

Nu ma asteptam ca cineva sa vina la mine, dar cineva a venit. Era o femeie: era slaba si purta o rochie ciudata, ca o uniforma dintr-un film de razboi. Nu o cunosteam, dar imi amintea de cineva… Trebuie sa fie de la un orfelinat», m-am gandit, pentru ca fata femeii nu exprima nimic.

Doamna ciudata s-a apropiat, s-a uitat la mine si…

– Monstru blestemat, a spus ea aproape in soapta. Cand o sa mori?

– Buna ziua, i-am raspuns, si am intrebat: Scuzati-ma, cine sunteti?.

– Rahat mic, a tintit femeia un pumn spre mine.

Apoi usa s-a deschis brusc si cineva imbracat in haine de doctor a oprit-o sa ma loveasca. Mai tarziu, a sosit politia si alti medici m-au intrebat ceva, dar ceva imi suna in urechi si nu intelegeam ce se intampla. Nu auzeam nimic si m-am uitat confuz la cei din jurul meu, dar nu intelegeau ca nu aud nimic, apoi aparatul de langa pat a palpait si luminile s-au stins.

– Ma intelegi?

Doctorul acesta se afla din nou in fata mea. Se uita in ochii mei ca si cum ar fi incercat sa citeasca ceva in ei, dar nu-mi pasa.

– Inteleg, am dat din cap si luminile s-au stins din nou.

Data urmatoare cand m-am trezit, mi-au facut ceva. Nu a fost infricosator, doar ma intrebam de ce au bagat un tub in… Ei bine,

«acolo». Mi-au facut ceva si la fund, dar nu a fost dureros. Apoi a aparut cuvantul «hospice» si am stiut ca sunt pe moarte. Eram suparata pentru ca oamenii mor mult timp in ospicii si sufera (auzisem povesti despre asta cand eram Mariana), dar eu voiam sa mor repede. Dar a venit un om care arata ca un inger 2 (avea chiar si o aureola) si a spus ca nu va fi niciun ospiciu pentru ca ma va lua el. Mi-am dat seama ca omul acela era Moartea, pentru ca in Germania este un cuvant masculin. Am fost foarte fericita si am fost de acord – in sfarsit, ca el ma va lua. Iar barbatul care era Moartea mi-a spus ca totul va fi bine acum si ca vom locui cu totii intr-o casa mare, luminoasa si confortabila. Am chicotit, pentru ca nu auzisem niciodata pe cineva descriindu-mi un mormant in felul acesta.

2

Atunci cand lampa lumineaza din spate, medicul poate parea ca are un halou in jurul capului, mai ales daca pacientul are o vedere slaba.

Cred ca a trecut o luna pana cand au scos un tub de… – ei bine, «acolo» – si m-au pus intr-un scaun cu rotile, ceea ce, bineinteles, m-a facut sa plang. Langa mine a aparut un baiat cu parul cret, pe care domnul Moarte l-a numit «fiu». S-a dovedit ca Moartea avea si ea copii, asa ca eram singura si nedorita. Acest baiat, care era fiul Mortii, m-a mangaiat si a inceput sa-mi spuna sa nu-mi fie frica, pentru ca totul va fi bine. Apoi m-a imbratisat si m-am pregatit sa mor.

– Ce faci? m-a intrebat baiatul.

– Se pregatesc sa moara, am raspuns sincer. Cand mor, se pisa si fac caca, stiu asta, asa ca trebuie sa stau asa ca sa nu se supere femeile pentru ca trebuie sa curete prea mult.

– N-o sa mori, a spus baiatul, uitandu-se in jurul lui.

Imediat, acest barbat, care era Moartea, s-a apropiat si m-a luat in brate. A fost atat de dulce, atat de cald, incat am plans din nou, pentru ca nu m-am putut abtine.

– De ce plange, tati? intreaba baiatul cu parul cret, care imi aminteste de cineva.